Istoria liceului Lazăr din București se leagă de numele domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cel care a înființat în 1860 această instituție de învățământ.
Clădirea actuală, situată în colțul sud-estic al parcului Cișmigiu, se înscrie în stilul clasic al sfârșitului de sexol XIX. Interesantă este mai mult antiteză dintre traficul de atunci și cel de acum și, surprinzător, statistic vorbind englezul pasionat de astfel de lucruri, pe atunci se mergea ceva mai repede ca azi. :)
Orașul Ploiești a avut de-a o dezvoltare urbanistică mai puțin norocoasă, iar acest lucru se poate observa astăzi în numărul relativ mic de monumente istorice pe care urbea le mai păstrează. Clădirile publice au început să fie construite, timid, abia din timpul lui Alexandru Ioan Cuza (primul rege al României după cum afirma sus și tare un turist asiatic în toamna trecută, la Peleș).
Unul dintre simbolurile locale îl reprezintă Halele Centrale din Ploiești, construcție impozantă, realizată în anii '30 ai secolului trecut. Acestea au apărut din nevoia unei piețe la standardele vremii pentru un oraș aflat într-o dezvoltare galopantă. Lucrarea a fost încredințată lui Toma T. Socolescu (fiul lui Toma N. Socolescu), iar arhitectul a plecat într-un tur al Europei, pentru a se documenta suficient pentru a realiza planurile unui edificiu monumental. Ceea ce a și reușit. La finalul slujbei de sfințire a Halelor, Socolescu afirma că în cazul în care 1000 de oameni ar încerca să intre simultan în hale, nu ar fi nicio problemă. Clădirea are 4 intrări, fiecare purtând numele unei localități, exponențială pentru direcția geografică a drumul comercial. Astfel, există Poarta Brăilei (E), Poarta București (S), Poarta Târgoviște (V) și Poarta Brașov (N) (sper că le-am nimerit :) ).
Până la inaugurarea din 1935, în fața Halelor, unde astăzi există un parc, se afla vechiul Obor al Ploieștiului, în realitate o grămadă de tarabe amărâte. Între 1982 - 1983, clădirea Halelor s-a aflat într-un amplu proces de consolidare, deoarece întreaga structură se mișcare cu câțiva centrimetri, fapt ce ar fi putut fi fatal în cazul unui cutremur.
Blocurile care se văd în dreapta au fost construite între 1956 și 1964, pentru a curăța zona de ”maghernițe” și pentru a ascunde restul caselor vechi. Cu aceeași ocazie, unul din capetele străzii Constanței a fost astupat cu un rând de blocuri. Și ce importanță are acea stradă? Ei bine, acolo, într-o casă veche s-a născut Octavian Belu, renumitul antrenor de gimnastică.
În urmă cu puțină vreme am început discuția despre tronsonul de cale ferată care, din a doua jumătate a secoului XIX, a unit Transilvania cu Muntenia, oprindu-ne asupra gării din Bușteni. Capătul de linie dinspre vechiul Regat era la București, în Gara de Nord, care, surprinzător, nu este cea mai veche din oraș, aceasta fiind Gara Filaret.
Gara de Nord din București a fost inaugurată în 1872 și inițial s-a numit Gara Târgoviștei, căpătând denumirea actuală în 1888. Clădirea a suferit numeroase modificări de-a lungul timpului - adaugiri de noi corpuri, schimbări ale fațadelor, etc.
Destinul ei a fost unul spectaculos, datorită importanței sale ca nod feroviar. Gara de Nord a fost martora multor evenimente istorice însemnate, de la vizita Țarului Alexandrul al II-lea al Rusiei din 1877, până la întoarcerea în țară a M.S. Regelui Mihai I în decembrie 1947, atunci când comuniștii se credeau deja scăpați de monarhie. De asemenea, pe peroanele gării au avut loc și numeroase procesiuni funerare impresionante, atunci când trenuri mortuare au adus în capitală diferite personalități ale vremii: în 1922, Take Ionescu este adus din Italia, sau în 1937, când gara se umple de cămăși verzi venite să-i primească pe legionarii Ionel Moța și Vasile Marin, morți pe frontul din Spania.
Spuneam că destinul Gării de Nord din București a fost unul spectaculos, dar mai ales unul norocos. În ciuda bombardamentelor intense din 1944, a rămas în picioare, iar peste o jumătate de veac, a avut beneficiat de schimbarea din decembrie 1989, deoarece în 1992 era programată pentru demolare. Ceaușescu vroia să radă vechea Gară de Nord și să o mute la marginea capitalei. Sună cunoscut? Ei, da, cam asta vor acuma unii arhitecți, urbaniști și politicieni. :)
După ce ne-am asupra ”orașului de jos”, mai exact la Piața Hermann Oberth și la actualul Liceul Român ”Mircea Eliade”, astăzi vom urca sus, în cetatea Sighișoarei.
Orașul medieval, un muzeu în aer liber, este o zonă care trebuie neapărat vizitată, atâta vreme cât va mai exista (lucrările de reabilitare merg foarte greu spre deloc). Un loc în care istoria pare să se fi oprit în loc este și zona în care se află Turnul Cojocarilor.
Această construcție a fost sediul breslei cojocarilor, unul din nucleele economice ale Sighișoarei medievale. Turnul a fost distrus în 1676 de un incendiu care a devasta aproape jumătate din localitate și a fost reconstruit ulterior, căpătând forma actuală.
Elegant și impunător, Palatul CEC, aflat pe Calea Victoriei, ilustrează modernizarea rapidă care avea loc în Vechiul Regat, după obținerea independenței. Clădirea aflată vis-a-vis de actualul Muzeu Național de Istorie a fost ridicată între 1896 - 1900 după planurile arhitectului francez Paul Gottereau.
Povestea începe însă mult mai demult. Pe acest spațiu s-a aflat biserica ”Sfântul Ioan cel Mare”, ridicată de Mihai Viteazu și renovată pe la 1700 și puțin de către Constantin Brâncoveanu. Și cum în acele vremuri întreg centrul vechi de azi era zona zero a Bucureștilor, lângă acest edificiu de cult s-a ridicat și un han. Atât acesta din urmă, cât și biserica, au fost demolate în 1875 datorită șubrezirii lor.
Apoi timp de 20 de ani, locul a fost dat uitării. Unii spun că aici ar fi fost unele clădiri cu activitate tot în domeniul bancar. V. Bilciurescu spune, în schimb, că aici ar fost între 1875 - 1895 cea mai mare menajerie din țară. Printre animalele exotice ținute aici erau foarte mulți papagali, ceea ce a stârnit destulă senzație în Bucureștiul sfârșitului de secol XIX (deh, dacă nu exista OTV-ul atunci..).
Toate aceste clădiri modeste vor dispărea și locul lor va fi luat de actualul Palat CEC. La inaugurarea lui din 1900 au participat membrii ai guvernului de atunci, primarul orașului, dar și Regele Carol I și Regina Elisabeta.
O altă clădire istorică a orașului Bușteni, dar care a suferit diferite modificări de-a lungul timpului, este Gara orașului.
Acest imobil a apărut în mod firesc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când, după venirea pe tronul țării a principelul Carol (viitor rege Carol I), dezvoltarea infrastructurii a cunoscut o rapiditate fără precedent. Nevoia de a se crea un drum de fier pe ruta Brasov - București s-a materializat în 1879, după ani de eforturi întrerupte de perioada Războiului de Independență.
Cu toată atenția nemțească a principelui, treaba s-a făcut tot românește - pentru câteva luni, trenul pleca din Brașov, se oprea în Sinaia, de acolo oamenii erau luați cu trăsura până la Câmpina, iar din acel punct se urcau într-un nou tren care ajungea, într-un final, în capitală.
În timpul primului război mondial a suferit unele distrugeri din cauza luptelor care s-au dus pe linia munților, dar în primii ani interbelici s-au efectuat reparații care au șters urmele războiului. Gara din Bușteni a avut o soartă mai bună decât celelalte gări de pe acest important drum comercial care lega Ardealul de București - astfel, a scăpat de bombardamentele din anii '40 când au fost distruse clădirile asemenătoare din Ploiești și Brașov.
PS: Când mai treceți prin gara din Bușteni, uități-vă ce scrie pe capacele de la canalizare, de pe peronul 1. Și nu, nu cred că are vreo legătură cu Chelsea Londra :)
