București - Palatul CEC

Elegant și impunător, Palatul CEC, aflat pe Calea Victoriei, ilustrează modernizarea rapidă care avea loc în Vechiul Regat, după obținerea independenței. Clădirea aflată vis-a-vis de actualul Muzeu Național de Istorie a fost ridicată între 1896 - 1900 după planurile arhitectului francez Paul Gottereau.

Povestea începe însă mult mai demult. Pe acest spațiu s-a aflat biserica ”Sfântul Ioan cel Mare”, ridicată de Mihai Viteazu și renovată pe la 1700 și puțin de către Constantin Brâncoveanu. Și cum în acele vremuri întreg centrul vechi de azi era zona zero a Bucureștilor, lângă acest edificiu de cult s-a ridicat și un han. Atât acesta din urmă, cât și biserica, au fost demolate în 1875 datorită șubrezirii lor.

Apoi timp de 20 de ani, locul a fost dat uitării. Unii spun că aici ar fi fost unele clădiri cu activitate tot în domeniul bancar. V. Bilciurescu spune, în schimb, că aici ar fost între 1875 - 1895 cea mai mare menajerie din țară. Printre animalele exotice ținute aici erau foarte mulți papagali, ceea ce a stârnit destulă senzație în Bucureștiul sfârșitului de secol XIX (deh, dacă nu exista OTV-ul atunci..).

Toate aceste clădiri modeste vor dispărea și locul lor va fi luat de actualul Palat CEC. La inaugurarea lui din 1900 au participat membrii ai guvernului de atunci, primarul orașului, dar și Regele Carol I și Regina Elisabeta.

Bușteni - Gara

O altă clădire istorică a orașului Bușteni, dar care a suferit diferite modificări de-a lungul timpului, este Gara orașului.

Acest imobil a apărut în mod firesc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când, după venirea pe tronul țării a principelul Carol (viitor rege Carol I), dezvoltarea infrastructurii a cunoscut o rapiditate fără precedent. Nevoia de a se crea un drum de fier pe ruta Brasov - București s-a materializat în 1879, după ani de eforturi întrerupte de perioada Războiului de Independență.

Cu toată atenția nemțească a principelui, treaba s-a făcut tot românește - pentru câteva luni, trenul pleca din Brașov, se oprea în Sinaia, de acolo oamenii erau luați cu trăsura până la Câmpina, iar din acel punct se urcau într-un nou tren care ajungea, într-un final, în capitală.

În timpul primului război mondial a suferit unele distrugeri din cauza luptelor care s-au dus pe linia munților, dar în primii ani interbelici s-au efectuat reparații care au șters urmele războiului. Gara din Bușteni a avut o soartă mai bună decât celelalte gări de pe acest important drum comercial care lega Ardealul de București - astfel, a scăpat de bombardamentele din anii '40 când au fost distruse clădirile asemenătoare din Ploiești și Brașov.

PS: Când mai treceți prin gara din Bușteni, uități-vă ce scrie pe capacele de la canalizare, de pe peronul 1. Și nu, nu cred că are vreo legătură cu Chelsea Londra :)

București - Statuia lui Ion Heliade Rădulescu

Am vorbit în trecut de una din clădirile emblematice ale Pieței Universității din București - Palatul Societății de Asigurări „Generala” - iar astăzi ne vom opri asupra uneia dintre statuile din acel spațiu, mai exact statuia lui Ion Heliade Rădulescu, scriitor, om politic pașoptist și fondatorul Academiei Române.

Monumentul a fost ridicat în 1881, la doar 9 ani de la moartea lui Heliade Rădulescu și este a doua apărută în acea axă a monumentelor, după statuia ecvestră a lui Mihai Viteazu. Este opera italianului Ettore Ferrari, același care a realizat și statuia lui Ovidiu de la Constanța. Statuia se înalță pe locul vechilor clădiri ale Mânăstirii Sfântul Sava, astăzi dispărută.

De remarcat ar fi și forma inițială a vechiului corp al clădirii Universității. Această parte va fi puternic afectată de bombardamente, în 1944, și demolată apoi. Până prin 1960 a fost un spațiu gol, pentru ca în deceniul al 7-lea să reconstruiască actualul corp care azi găzduiește Facultatea de Istorie.

În orice caz, statuia lui Ion Heliade Rădulescu a văzut multe de-a lungul existenței - de la manifestațiile conservatorilor împotriva liberalilor sau ale liberalilor contra conservatorilor, la paradele de 10 mai sărbătorite aici în primii ani de după Marea Unire și până la „golanii” bătuți de mineri în iunie 1990. Ca un aspect particular, atunci când s-a ridicat acest monument, Alexandru Vlahuță a scris în cinstea statuii o poezie în spiritul romantic al epocii și care se încheia astfel:

Ah, ridică-ţi, bard ilustru, din a vremii adâncime
Fruntea-ţi plină de lumină şi priveşte din trecut
Cum te-adoră viitorul, fiii tăi cum au făcut
Într-o marmură eternă umbra-ţi sfântă să se-nchege
Şi cum astăzi ţi se-nchină şi te-admiră codrul-rege!

Sighișoara - Piața Hermann Oberth

Despre actuala Piață Hermann Oberth (numită astfel după 1990, în memoria renumitului om de știință) ar fi multe de povestit, așa că nu prea știu cu ce să încep.

Numită inițial Markplatz, cu titlul genereric, în această piața se desfășurau săptămânal târgurile și adunările negustorești. O dată cu venirea comuniștilor, denumirea spațiului s-a schimbat în Piața V.I.Lenin, iar în locul spațiului liber s-a amenajat un mic parc care există și astăzi. Motivația, cred eu, era următoarea: dispariția tuturor spațiilor largi, în special a piețelor, zone care ar fi putut să fie folosite de posibilele manifestații împotriva regimului (exact același lucru s-a întâmplat și în alte orașe ca Ploiești, sau aceste piețe s-au transformat în parcări - cum ar fi Piața Mare din Sibiu sau Piața Sfatului din Brașov).

Dintre clădirile care apar în poză ar fi de amintit, în primul rând, Turnul cu ceas (lucru puțin observat - pe acoperișul turnului sunt desenate mai multe stele ale lui David; nu știu sigur dacă are vreo legătură cu comunitatea iudaică), internatul liceului german (clădirea galbenă de lângă turn, astăzi singura renovată) și Casa Asociației Meșteșugărești (colțul din dreapta).

De pe CazareLaNoi am aflat că de Piața Hermann Oberth se leagă câteva episoade interesante din istoria Sighișoarei. Spre exemplu, pe aici trecea în 1898, trenulețul Wusch, având incredibila viteză de 10 km/h. Haioase sunt porecle celor trei locomotive ale sale, ilustrate prin câte un citat: Luther ("Aici stau, pentru că altfel nu pot"), Galilei ("Și totuși se miscă") și Schiller ("Târziu veniți dar veniți").

Și tot aici, în Markplatz-ul de odinioară al Sighișoarei, a avut loc la 16 iulie 1906 un reenactement, poate primul din spațiul românesc: colonelul american W. F. Cody (cunoscut sub numele de Buffalo Bill) împreună cu 800 de oameni și 500 de cai au reconstituit una din celebrele bătălii din istoria Americii. Show-ul a fost memorabil!

Bușteni - Bulevardul "Carol I"

Am mai vorbit în articolele anterioare despre Bușteni, mai exact despre Biserica Domnească din oraș. Astăzi ne vom opri puțin asupra străzii principale, axa sud-nord a urbei, mai exact Bulevardul "Carol I". 

Prea multe de spus despre această arteră nu ar cam fi. Strada a fost construită din porunca lui Vodă Bibescu, pe la mijlocul secolului XIX, în cadrul unei șosele Câmpina - Predeal și, în ciuda conflictelor turco-austriece, proiectul a fost finalizat destul de repede. Nu știu cum se numea inițial (presupun că era o denumire legată de drumul comercial - probabil Calea Brașovului), dar după venirea pe tronul țării a regelui Carol I de Hohenzollern și mai ales după sprijinul dat de Majestatea Sa localității (mai ales la construirea bisericii), bulevardul principal i-a purtat numele.

București - Blocul Carlton

Am vorbit în urmă cu ceva vreme despre Bulevardul Magheru, mai exact despre zona clădirii Creditului Minier. Astăzi vom trece strada și vom vorbi de Blocul Carlton și de zona adiacentă.

Aflat la intersecția bulevardului cu Strada Regală, imobilul Carlton (se vede firma la ultimul nivel) a fost mândria arhitecturii moderniste interbelică din București, atât datorită arcelor de beton armat pe care se sprijinea clădirea, cât și datorită înălțimii șocante pentru o capitală încă puternic tradiționalistă - 14 etaje! La parter avea o sală de cinema frecventată în epocă de tinerii boemi, dar cu ceva mai mulți bănuți în buzunar. Clădirea a căzut la cutremurul din 10 noiembrie 1940, martorii relatând o scenă terifiantă: aripa mai scundă a imobilului s-a prăbușit foarte repede, tasând toate palierele, iar turnul s-a rupt de la jumătate, ca mai apoi să se prăvălească peste bulevard. Au fost doar 2 supraviețuitori, din peste 150 de oameni.

În continuarea blocului Carlton, spre Universitate, încă mai există un block-haus de un rafinament atipic pentru București (partea stânga a imaginilor). Am avut norocul să intru într-un apartament din această clădire și nu pot să îmi ascund uimirea față de eleganța interbelică a acestui imobil. Apartamentele au 5 camere (unele cu intrări duble), cu 2-3 holuri, cu o baie cât o cameră de apartament socialist, cu un plan general foarte original și surprinzător... Din punctul meu de vedere, foarte subiectiv, o clădire foarte, foarte interesantă.

Și ca să închei cu o amintire, mai exact o poveste publicată de Jurnalul Național și pe care am regăsit-o, într-o formă ușor diferită de cum o știam, aici. Rezumând, e vorba de un cuplu, la sfârșitul anilor 30, care locuia în Blocul Carlton. El, fiind militar, este trimis pe granița de răsărit, iar ea rămâne singurică. Acea femeie era o fire mai iubăreață și, fiind singurică mai multă vreme, a început să-și înșele soțul. Acesta află, cere permisie, se întoarce în București și o surprinde în timpul actului sexual. Scoate pistolul, trage un glonț spre ea, apoi încă un glonț în capul său, sinucigându-se. Soarta a făcut să nu își nimerească soția. Iar gura lumii spune că tot soarta a făcut ca femeia adulteră să moară la scurtă vreme după aceea, la fatidicul cutremur.

UPDATE: Am corectat si imbogatit articolul. Noua versiune poate fi citita pe Bucurestii Vechi Si Noi.

București - Hotel - Restaurant Capitol

La intersecția străzii Constantin Mile cu Calea Victoriei se ridică una dintre clădirile emblatice pentru viața mondenă a Bucureștiului romantic, și anume Hotel - Restaurantul Capitol.

Povestea începe cu un secol și ceva în urmă, când în locul unei modeste case cu un etaj, s-a construit între anii 1900 - 1905 Hotelul Luvru. Această denumire a dăinuit până în 1936, până când un belgian, Haitz pe numele său și destul de iscusit într-ale afacerilor, a deschis la parter celebra Caffe Royal. Aici cânta pentru protipendada românească dornică de muzică populară taraful condus de Petrică Moțoi (care între noi fie vorba era un virtuos al instrumentelor, dar veșnic perdant al concursurilor muzicale).

Perioada comunistă a însemnat pentru această clădire un traseu aparte. În 1945, restaurantul lui Haitz s-a închis, iar farmecul său s-a risipit în vârtoarea evenimentelor istorice. În anii 70, edificiul a intrat în reparații capitale, iar în 1976 s-a redeschis publicului sub o nouă denumire: Hotel - Restaurant Capitol.